Cosma Tudose, „Frica de singurătate”, Ed. Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos”, Galaţi, 2022
Viaţa nu este literatură, aceasta o ştie orice om lucid, dar vieţile oamenilor pot fi subiecte de cărţi diverse, unele surprinzătoare, precum este şi cea mai nouă a profesorului Cosma Tudose, intelectual rafinat, cărturar împătimit, „Frica de singurătate” fiind, în ultimă instanţă, o carte sclipitoare, fascinantă, de eseuri, dar nu numai, la care şi-au adus contribuţia şi doamna Elena Vlad, medic psihiatru, doctor în medicină, poetul şi doctorul în filologie Virgil Nistru, căruia autorul îi mulţumeşte în mod special în prefaţă („… a făcut cu multă răbdare şi competenţă, dezinteresat, îndreptările necesare de stil, dând lucrării de faţă o formă mai elevată”), dar şi, direct sau indirect, rude sau prieteni, precum, dacă e să dăm exemple, chiar prin… exemplul personal, tatăl, care, după „peste 15 ani ca învăţător într-o comună din nordul Moldovei, s-a transferat până la pensie în Dorohoi”, mutându-se ulterior la Piatra Neamţ, unde, în „lipsa unui anturaj permanent”, cade „în depresie şi nemaiîngrijindu-se de bolile bătrâneţii, şi-a pierdut poate mai curând dorinţa de a mai trăi.” (p.22)
Sau: „Un prieten, nu cu mult mai tânăr, spunea că frica i-a consumat o grămadă de resurse de-a lungul întregii vieţi… A cunoscut şi frica de lucruri de care n-ar fi trebuit să-i fie frică. Iau ca exemplu un caz banal în aparenţă: la sărbătorirea unui număr de ani de la terminarea facultăţii de către soţie, a însoţit-o doar de două ori. I-a cunoscut colegii şi colegele, dar, mai departe, cu alte ocazii, nu a mai voit să vină. De două ori a fost invitat şi el la întâlnirea după scurgerea unui număr de ani de la absolvire. În continuare nu a mai fost invitat, deşi el ar fi vrut să meargă. Oare de ce? Cu trecerea anilor, îmbătrânim cu toţii, iar omul înţelept îşi înţelege timpul şi vârsta.” (p.51). Exemple concrete, nu din cărţi, sunt şi în capitolul al treisprezecelea, unde apare şi scriitoarea Mary-Vona Răduţ, dar şi mama, mama mamei, alte trei surori ale mamei, doi vechi prieteni, cu destine tulburătoare, precum Diana din Constanţa sau Titi, fizicianul, „cel mai bun prieten şi coleg din facultate”: „Viaţa personală a lui Titi n-a fost colorată în roz, dimpotrivă. Îi muriseră la intervale scurte de timp, mai întâi soţia - o fiinţă atât de aleasă, şi apoi fiica, la vârsta când urma să intre în producţie şi să se aşeze la casa ei.” (p.84)
Este o carte care ar putea fi comparată, din câteva puncte de vedere, cu volumul lui Scott Stossel „Anxietatea. O poveste personală despre frică, speranţă şi căutarea liniştii interioare“, Humanitas, 2019, pe care l-am considerat aproape un roman non-ficţiune, o carte care nu este în bogata bibliografie de la finalul cărţii lui C. Tudose.
Dar există la Cosma Tudose mai multe rupturi, retrasări de direcţii ale abordării subiectului: avem un capitol despre singurătate în timpul pandemiei, dar şi unul despre… frica de moarte, altul despre „singurătatea în cuplu”, altul despre „cum ne afectează singurătatea starea de sănătate”, dar şi, ţinând cont de marea dragoste pentru religii şi Orient, deloc surprinzător, un capitol despre „medicina chinezească şi bătrâneţea”.
Se încearcă un dialog şi cu cei tineri: „Iată o întrebare pentru lectorul tânăr: De ce este atât de nefiresc să-l asculţi şi pe celălalt? De ce să crezi numai ceea ce poţi vedea şi pipăi? Restul ce este? Filosofie? Mulţumesc, nu-mi răspundeţi”, scria Marin Sorescu, genialul poet. (p.53)
În pofida seriozităţii cărţii („Frica de singurătate pe care am ales s-o descriem ne apare ca o frică patologică, anormală şi persistentă de singurătate, de ideea de a rămâne singur. Numită autofobie, în termeni medicali, frica de singurătate face ca persoana ce suferă într-un asemenea prag existenţial să simtă că are nevoie de o altă persoană în jurul ei pentru a se simţi în siguranţă.
Nu este clar ce conduce la frica de singurătate. Este posibil să apară din cauza unei experienţe traumatice petrecute la un moment dat în familie, într-un moment când ai rămas singur, fără cineva cunoscut sau apropiat. (...) Pentru a scăpa de autofobie vom urma un scenariu firesc: ne vom adresa mai întâi medicului de familie, care ne va recomanda un psihoterapeut…”, p.7), Cosma Tudose apelează şi la umor şi autoironie (alte puncte comune cu cartea lui Stossel!), cum se întâmplă cu primul motto al cărţii, de la capitolul I: „Discuţie cu unul dintre doi fraţi mici (nepoţi?):
- Sandi, de ce la cei şapte ani ai tăi îţi este frică să rămâi noaptea singur în casă, iar Lenei, sora ta, la numai patru ani, nu îi este frică?
- Păi, pentru că ea este mică şi neştiutoare!” (p.9)
Mai există inserţii de acest tip. Iată o glumă a scriitorului canadian Douglas Coupland: „Un bărbat intră într-o librărie şi cumpără o carte despre singurătate. Urmarea? Toate femeile din librărie sar pe el. O femeie cumpără o carte despre acelaşi subiect: toată lumea o zbugheşte afară din librărie!” (p.37) În acelaşi capitol despre cum poţi depăşi frica de singurătate este şi o pildă cu un tânăr care vine la un înţelept şi îl întreabă cum poate să nu se mai simtă… singur, evident, iar înţeleptul îl supune unui test de trei zile, în care, în prima zi, îl privează de vedere, apoi de auz, apoi îl închide într-o cămăruţă fără ferestre, fără pic de lumină. Concluzia, rostită de înţelept: „Atâta timp cât o persoană poate privi soarele, luna şi stelele şi se poate bucura de darurile pământului şi ale mării, nu este singură.”
Sugeram mai sus că sunt şi multe personaje „din cărţi” (sau de pe net): Albert Einstein, par exemple, este convocat când este vorba de moarte şi relaţia cu Dumnezeu: „Cu un an înainte să moară, Einstein, într-o epistolă adresată filosofului Eric Gutkind, scria: «Cuvântul Dumnezeu nu este pentru mine altceva decât expresia şi produsul slăbiciunilor umane»… Se ştie, însă, că el, înainte să moară, şi-a schimbat opţiunea: «Nici ştiinţă fără religie, nici religie fără ştiinţă!»” (p.67)
Printre alţi invitaţi, enumerăm pe părintele mitropolit Antonie Plămădeală, filosoful Constantin Noica, scriitorul William Styron, Herder („La umbrele de seară până apune soarele”), medici diverşi, Jacques Martel, autor al unui „Mare dicţionar al bolilor şi afecţiunilor”, tradus şi la noi, Roger Fontaine („Psihologia îmbătrânirii” - da, este şi o carte despre bătrâneţe şi îmbătrânire, pe care Cosma Tudose le învinge cu har!), poetul Costache Ioanid, Johann Sebastian Bach, William Shakespeare (cu următorul citat: „Întotdeauna mă simt fericit! Ştii de ce? Pentru că nu mă aştept la nimic de la nimeni. Aşteptarea doare!”)...
Postfaţa este o surpriză, fiind scrisă de fiica lui Cosma Tudose (semnează „Lenuş”!): „Fiinţă solară, tata se ţine la distanţă de zonele de umbră inerente subiectului tratat, fie îmbrăcându-le în haina protocolară a textului ştiinţific, fie atribuindu-le unor personaje mai mult sau mai puţin fictive. Propriii săi dragoni odată neutralizaţi, rămâne un parfum misterios de secret, trufaş, inaccesibil. Poate că răspunsul se află deja în următoarea sa carte?
Precum Michelangelo în marmura strălucitoare, fiecare dintre noi ciopleşte febril în propriile frici, neîncrederi, neînţelegeri, până când un înger luminos se descătuşează.”
Aluzia inspirată este la un citat celebru din Michelangelo: „Am văzut îngerul din piatră şi l-am cioplit până l-am eliberat.”
Ultimul paragraf din textul propriu-zis al lui Cosma Tudose, p.86, este aproape mistic, aproape liric, recunoscându-se, firesc, că adevăratul sfârşit, ca şi adevărata mare, absoluta Singurătate, aparţin Altcuiva: „…ultimul cuvânt aparţine unui fir de crin nemuritor, mai puternic decât vremurile, bune, rele, mai curat decât zorii, mai aproape de rugăciunea inimii, către cel fără de fine…”.
